Foto: din surse deschise
Un psiholog a explicat ce mecanisme psihologice te fac să te îndrăgostești mai degrabă de potențialul decât de comportamentul real al partenerului tău
Unii oameni rămân în relații nu pentru că acestea sunt în mod constant bune, ci pentru că par aproape bune. Acest lucru nu reușește adesea să realizeze punctul principal – atunci când ne îndrăgostim de ceea ce poate deveni o persoană, ne atașăm adesea de o fantezie a viitorului, mai degrabă decât de realitatea prezentului. În articolul său pentru Forbes, psihologul american Mark Travers a enumerat 4 motive pentru care oamenii „așteaptă dragostea” în mod constant, rămânând în același timp în relații nefericite.
Potrivit acestuia, cercetările arată: atracția față de un comportament potențial, mai degrabă decât față de cel real, este adesea modelată de mecanisme cognitive și emoționale previzibile care influențează puternic deciziile romantice.
Și iată care sunt motivele enumerate de el:
- Creierul supraestimează potențialul nerealizat (în special în dragoste). Sistemele motivaționale umane sunt deosebit de sensibile la anticipare. În plus, dopamina este adesea eliberată mai puternic în anticiparea unei recompense decât atunci când aceasta este primită. Aceasta înseamnă că viitorul imaginat poate avea un impact emoțional mai puternic decât experiențele reale.
- Atitudinile din copilărie transformă instabilitatea în iubire. Teoria atașamentului ne ajută să înțelegem de ce unele persoane sunt deosebit de vulnerabile la acest scenariu. Persoanele cu un tip de atașament anxios sunt mai predispuse să se concentreze pe semnele unei posibile intimități, mai degrabă decât pe receptivitatea stabilă a partenerului. Atunci când îngrijirea într-o relație este inconsistentă, sistemul de atașament al persoanei anxioase rămâne constant activ, iar speranța devine o modalitate de autoreglare. Credința că „lucrurile se vor îmbunătăți” face ca relația să fie tolerabilă în prezent, chiar dacă nevoile nu sunt satisfăcute.
- Distorsiunile cognitive transformă potențialul în „dovadă” a iubirii. Există mai multe distorsiuni cognitive bine studiate care determină o persoană să se agațe de o imagine a ceea ce ar putea fi un partener în loc de ceea ce este el în fiecare zi. Colectiv, aceste distorsiuni fac din potențial nu o ipoteză, ci o presupusă dovadă.
- Munca emoțională este un substitut pentru iubire. O altă caracteristică esențială a acestui model este asumarea unei responsabilități excesive pentru succesul relației. Cercetătorii au demonstrat că persoanele care preiau greul reglării emoțiilor, al rezolvării problemelor și al „dezvoltării” partenerului lor simt adesea mai multă afecțiune decât acesta. Apare un paradox: cu cât o persoană depune mai mult efort pentru a menține o relație, cu atât aceasta i se pare mai semnificativă. Propria sa muncă devine „dovada” profunzimii sentimentelor.
Travers a subliniat că, dintr-o perspectivă psihologică, comportamentul este cel mai fiabil indicator al capacității relaționale. Cercetările în domeniul relațiilor au arătat în mod constant: modelele consecvente de receptivitate, fiabilitate și disponibilitate emoțională sunt predictori mult mai exacți ai satisfacției relaționale decât intențiile sau cuvintele.